După o lungă perioadă în care atenția mea a fost pe ce nu merge, pe ce scârțâie, pe ce mă provoacă, a apărut… binele.
Nu cu surle și trâmbițe, nu ca un premiu binemeritat, ci ca o stare subtilă, aproape timidă. Ca un soare de dimineață ce-și face loc printre norii obișnuinței mele de a analiza, repara, căuta sens.
Și, culmea, binele n-a fost ușor de primit. M-a luat prin surprindere. Am avut un moment de suspiciune: e real? se va risipi? trebuie să fac ceva ca să-l păstrez?
Apoi mi-am dat seama că binele nu cere nimic. Doar să-l las să fie.
Așa că azi mă antrenez să mă bucur fără rețineri.
Să nu mai întreb „oare cât ține?”, ci doar să respir în acest bine care există acum.
Tu cum recunoști binele în viața ta? Și mai ales, îi dai voie să rămână?