Sunt o ființă credulă, naivă. Privesc la Viață cu ochi de copil și mă las crescută de al ei zilnic curriculum.
Îi simt valurile cum vin jucăușe-n bucurii. Izbitoare-n față câteodată.
Și simt cum starea-mi îi urmează trandul. Zglobie, frântă și altele din spectru.
Și-n tot acest du-te-vino al valurilor, am învățat că există un loc unde mă pot întoarce de fiecare dată.
Un spațiu de bunătate.
E ca o ancoră de prezență, un liman al inimii în care mă opresc să respir, să-mi adun bucățile împrăștiate de vântul zilei, să privesc la mine cu blândețe. Aici, nimic nu trebuie reparat în grabă. Nimic nu e greșit sau prea mult.
În spațiul de bunătate, mă primesc așa cum sunt – credulă, naivă, curioasă, uneori obosită, alteori radiantă. Îmi las inima să fie deschisă, fără să mă tem că va fi frântă. Îmi permit să simt tot ce vine, știind că blândețea nu mă face vulnerabilă, ci mă întoarce la mine.
E un loc în care viața nu e un test, ci o întâlnire. Un dans între a primi și a oferi. Un fir de poveste țesut cu răbdare, cu iubire, cu încredere că, dincolo de orice val, există mereu un țărm care mă așteaptă.